București este un film în trei părți și toate neterminate. Centrul unor mari idile, un la revedere scurt în gară și punctul de coordonate al artei românești. Bucureștiul anului 1944 este o pereche de puncte de suspensie și povești care așteaptă să fie aduse la suprafață.
În teorema lui Bézout este explicată relația de paralelism dintre două linii. „Două linii distincte se întâlnesc întotdeauna exact la un moment dat. Dacă sunt paralele, acest punct este punctul la infinit.”
Marile iubiri pe care orașul le ascunde stau pironite pe o tejghea. Se zbat în continuare în ruina unor artiști consacrați, precum Cristian Vasile și se conservă în pagini maronii și porți cu zăbrele.
Zaraza și cântărețul de renume sunt două linii paralele. La prima vedere, nu par a se întâlni. Totuși, spontaneitatea poveștii lor implică o matematică profundă.
Destinul rezervat amândurora este imposibil de anticipat, în timp ce iubirea lor ia o întorsătură ireversibilă. Deși povestea lor are iz de legendă, locurile lor de cotitură rămân în picioare. La Vulpea Roșie de pe Lipscani a existat, ca o dovadă și un omagiu pentru ei.
Rămâne impregnată pe un București absurd, pe străzi care te răscolesc.
Brusc, are loc o ciocnire magnetică și o forță de atracție care înlătură piedicile dintre doi străini.
„La Vulpea Roșie toată lumea venea pentru Cristian Vasile, așa cum Zavaidoc, altă glorie a momentului, făcea să prospere faimosul local al Vioricăi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau.”
„București este un film în trei părți și toate neterminate.”
Zaraza îl vede pe Cristian interpretând pentru prima dată câteva versuri la Vulpea Roșie, cu o voce gravă și reținută. Brusc, are loc o ciocnire magnetică și o forță de atracție care înlătură piedicile dintre doi străini.
,,Se surprinse și Zaraza lăcrimând, și nu-și amintea s-o mai fi făcut vreodată.”
„Cel mai mare succes al lui rămân versurile despre ea.”
Cel mai mare succes al lui rămân versurile despre ea. Fredonate în fiecare bar ca un ecou prelungit, Zaraza devine o influență puternică în viața artistului și o muză perfectă, în timpuri idilice care nu păreau să aibă cusur. Rivalitatea dintre Zavaidoc și Cristian Vasile însă are urmări tragice, căzând ca o umbră peste fericirea lor.
„Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat[..] /Dar ai zâmbetul de heruvim.” (versuri Cristian Vasile, Zaraza)
Ca de fiecare dată, axul unui timp greșit și ghinionul unei faime dificil de gestionat rămân urme adânci pentru îndrăgostiți. Finalul neașteptat și dezolant al Zarazei o întâmpină în obișnuita rută către chioșcul din colț. Pleacă să-i ia tutun iubitului, dar moare ca victima spontană a geloziei lui Zavaidoc, brutal ucisă.
„Pleacă să-i ia tutun iubitului, dar moare ca victima spontană a geloziei.”
Cristian Vasile nu avea să se resemneze niciodată cu moartea iubitei. „În fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriță din cenușa Zarazei. Când ultimele guri de cenușă de pe pereții urnei au fost înghițite, cântărețul și-a turnat terebentină pe gât, dar n-a reușit să moară. N-a făcut decât să-și ardă coardele vocale, terminând cu cântatul pentru totdeauna.”
Zaraza este un scop intangibil, o dorință superficială pentru cei mai mulți, dar și un spirit liber, imposibil de posedat. O femeie care întoarce capete, sucește minți, cu daruri care nu îi rămân ei. Este om al publicului, al societății care o devorează, faimoasă pentru apariție și statut. În realitate, ea este plină de substraturi, mult mai complexă decât pare. Rămâne impregnată pe un București absurd, pe străzi care te răscolesc.
Liniile paralele se întâlnesc la infinit. Și poate dacă mai prelungeam foaia albă puțin, dacă măsuram viitorul cu o riglă mai bună, s-ar fi întâlnit din nou la Vulpea Roșie, din nou pe Calea Victoriei și Lipscani. Dar Zaraza rămâne o amintire în rochia ei verde cu ștrasuri iar Cristian Vasile, sub ruinele ei.
Referință: De ce iubim femeile, Mircea Cărtărescu
Copertă de Willy Pragher, Atmosferă balcanică nocturnă, București, 1935
Comments are closed.