Press "Enter" to skip to content

Manuela Dospina despre Museum of Intimacy | Redefinirea intimității în era online-ului

Cred că prima oară am auzit despre Museum of Intimacy la începutul pandemiei, în primăvara lui 2020. Mi se părea interesant conceptul, întrucât perioada aceea a fost una vulnerabilă pentru noi toți. Percepția despre normalitate ne-a fost schimbată în perioada lockdown-ului, fiind forțați de împrejurări să petrecem mai mult timp împreună cu gândurile și sentimentele de care am fi fugit în viața de zi cu zi prin intermediul altor activități.

Dincolo de dorința mea de a contribui la acest proiect cu experiențele personale, Museum of Intimacy a pus pe masă ideea vulnerabilității publice ca fiind un exercițiu de curaj, un moment de sinceritate și blândețe. De aceea mi-am dorit să discut cu Manuela Dospina, una dintre cofondatoare, despre muzeu și evoluția sa așa cum îl știm astăzi.

JS: Bună, Manuela! Pentru început, povestește-ne despre persoana din spatele Museum of Intimacy și cum a început toată povestea proiectului.

Salutare! Inițial am fost două prietene, Manuela și Raisa, una la Berlin, alta la Cluj, care încercau pe vremea aceea să-și articuleze mai bine experiențele trăite și să descopere care e lipiciul magic care face ca o relație să aibă semnificație. Între timp, Raisa s-a dus să-l întâlnească pe Dalai Lama (haha) și să facă fotografie, iar eu am continuat să merg pe acest râu al conștiinței mele, în care am crezut dintotdeauna că e important să se întâlnească pe drum și cu inconștientul colectiv. Iar prietenia dintre mine și Raisa a rămas, am furat amândouă din lipiciul magic.

În muzeu ne-am dorit foarte tare să găsim cât mai multe voci și definiții personale care să redea o imagine cât mai fluidă a ce înseamnă pentru fiecare dintre noi intimitatea. Pe măsură ce am început să explorăm acest subiect, am realizat că fiecare experiență este unică în felul ei, iar că oamenilor le este mai ușor să explice intimitatea prin lipsa ei.

Teoretic, știm după ce tânjim, dar practic, nu reușim să găsim suficient de multe resurse în noi încât să onorăm, cât mai fideli nouă, aceste dorințe profund fundamentale: iubire, siguranță, apartenență, respect etc.Am învățat că fiecare poveste despre intimitate reflectă de cele mai multe ori părțile rănite din noi, că ele uneori sunt strigăte de ajutor, care caută siguranță, sprijin, o comunitate care să normalizeze trăirile noastre profund umane.

În general, noi oamenii, nu căutăm sfaturi, ci spații de siguranță unde să putem plânge fără să ne cerem scuze și unde să putem sta în brațe celuilalt oricât e nevoie.

Museum of intimacy

„Teoretic, știm după ce tânjim, dar practic, nu reușim să găsim suficient de multe resurse în noi încât să onorăm, cât mai fideli nouă, aceste dorințe profund fundamentale: iubire, siguranță, apartenență, respect etc.”

JS: Museum of Intimacy reușește să adune povești sincere, vulnerabile din toate colțurile lumii, lucru care mi se pare impresionant. Ajungi să vezi diferite perspective asupra aceluiași subiect înainte de a le împărtăși cu urmăritorii pagini. Cum alegi temele pe care le propui pentru open call? E ceva instinctiv sau există anumite subiecte despre care ți-ar plăcea să citești?

Așa este, și pentru noi a fost uimitor că am putut să redăm cât mai fidel universalitatea noastră umană. Cel mai surprinzător a fost când am abordat cea mai grea temă din istoria muzeului –  doliul și riturile de trecere din diferitele colțuri ale lumii. Am avut zeci de sesiuni cu psihologi, oncologi, antropologi, prin care vorbeam de dimineață până seara despre moarte, despre pierdere si doliu.

Am primit povești anonime despre avort, povești despre dispariția prietenului din copilărie, despărțirea de prietenii noștri imaginari, despărțirea de țară, nici nu mă gândisem până atunci prin câte micro-doliuri trecem de-a lungul vieții.

Trăim viața asta cu zeci de răni deschise în noi, pe care dacă se nimerește cineva sa le atingă, o să fie ca-n poemul lui Warsan Shire: I held an atlas in my lap ran my fingers across the whole world and whispered where does it hurt? it answered everywhere.

Cum aleg temele? Ele mă aleg pe mine. Când ne-am apucat de muzeul intimității încă defineam nuanțele vulnerabilității, între timp am crescut, a venit o pandemie peste noi și cred că natural după zeci de pierderi trăite, a urmat o reconfigurare a lucrurilor cu adevărat importante, cu noi definiții ale sinelui. Ăsta a fost momentul în care Raisa a decis sa plece și să-și urmeze visul buddhist.

Cum aleg temele? Ele mă aleg pe mine.”

De pildă, am explorat tema self-care-ului în muzeu după ce am citit întâmplător mai multe despre the network self, sau rețeaua sinelui, o abordare sociologică și filosofică care caută să recunoască complexitatea sinelui, procesele și diferitele roluri prin care trece eul de-a lungul vieții.

„Acum la 30 cred că intimitatea e disponibilitatea noastră de a-l putea asculta pe celălalt și de a fi acolo în distanță sau apropierea potrivită […]”

Adică eu, Manuela nu sunt doar o tipă de 30 de ani care lucrează în marketing, ci sunt și fiica mamei mele, sunt și fosta pacientă a terapeutei mele ș.a.m.d. Toate aceste lucruri extind sinele meu, regăsindu-se în diferite ipostaze simultane ale identității mele, unele uneori prevalând mai mult ca celelalte.

Pe scurt, temele apar în urma curiozităților mele și a ceea ce cred/ întreb că ar fi relevant pentru comunitatea muzeului. Cred că misiunea muzeului este să creeze cât mai mult spațiu pentru toate minoritățile care nu au avut până acum ocazia să-și spună povestea. Visez să aducem mai multe povești ale lucrătoarelor sexuale sau ale persoanelor cu dizabilități, sau cum trăiesc oamenii de vârsta părinților noștri intimitatea. 

Museum of intimacy

Pe scurt, temele apar în urma curiozităților mele și a ceea ce cred/ întreb că ar fi relevant pentru comunitatea muzeului.

JS: Pe parcursul proiectului, intimitatea a căpătat semnificații diferite de la om la om. Aș vrea să știu, dincolo de oamenii care îți trimit poveștile lor, ce înseamnă intimitatea pentru tine?

Mi se pare fascinant să văd cum a evoluat acest răspuns de-a lungul anilor. 

La 27 de ani spuneam: „Mă gândesc, în ultima vreme la intimitate ca la un loc de rugăciune. Și știm bine că nu ajungem prea des într-un loc în care să fie liniște. Lucrurile nu au stat tot timpul așa. Încă de pe vremea când bunicii din partea mamei trăiau, îmi amintesc de camera de lângă bucătărie, care era extrem de călduroasă. Mirosea mereu a pâine caldă și a lemne. Nimeni nu avea parte de intimitate, intimitatea se petrecea și confunda, în cele din urmă, în și alături de familie.”

La 28 ziceam: „Zâmbetul timid când primești un compliment și nu știi dacă îl meriți, mușchii încordați ai abdomenului unei persoane care râde alături de tine. Prefețele scrise ale cărților mele de pe noptieră, pozele cu cei apropiați de când erau mici, din portofel. Mama când nu e machiată.”

La 29 ziceam: „Pascal spunea că toate problemele omului apar din cauza faptului că acesta nu poate să stea singur, în tăcere, în camera lui. Care cred poate veni doar dintr-un exercițiu al nostru de a petrece timp cu noi înșine. Intimitate cred că mai înseamnă și curaj, o victorie asupra fricii de a fi abandonat, respins, de a nu fi plăcut, când te lași să fii văzut, când depășești anxietatea, cu riscul că omul poate să rămână sau să plece.”

Acum la 30 cred că intimitatea e disponibilitatea noastră de a-l putea asculta pe celălalt și de a fi acolo în distanță sau apropierea potrivită pentru noi și pentru el, fără să simțim că trădăm ce avem noi mai de preț, și anume pe noi.

JS: Știu că dincolo de activitatea de pe Museum of Intimacy, ai pornit un book club, iar nouă ne plac orice fel de recomandări culturale, fie că vorbim de lecturi, muzică sau filme. Ai putea să le oferi și cititorilor noștri câteva? 

Da! Sunt foarte fericită cu acest club de lectură. Dacă nu e ăsta cel mai privilegiat lucru, atunci nu știu care ar putea fi.

Suntem un grup de oameni foarte divers, cu diferite arii de expertiză: sociologie, literatură, antropologie, film, psihiatrie. Nici că se putea mai bine cu combinația asta.

Museum of intimacy

Dintre toate cărțile pe care le-am citit până acum în Book Club, cred că mie mi-a plăcut cel mai tare Sea of tranquility, una dintre puținele cărți SF citite de mine în viața asta. Dacă vă plac călătoriile în timp, și înlăuntrul vostru, asta e cartea. E un puzzle narativ pe care dacă nu l-am fi compus împreună în întâlnirile noastre, nu știu dacă aș fi putut să surprind de la o prima citire complexitatea cărții.

De-asta sunt mișto cluburile de lectură că fiecare vine cu un alt unghi, cu bias-ul lui personal și profesional, iar asta lărgește perspectiva fiecăruia.Dai la schimb o părere pentru o altă părere. Iar amândouă la final au partea lor de adevăr.

Alte recomandări: episodul acesta din podcastul Andreei Roșca, care reușește  să atingă cu blândețe unul dintre cele mai dificile subiecte ale omenirii, moartea și sensul vieții. Un album, pentru că mi s-a făcut dor de Maroc zilele astea și Tangier, unde am ascultat-o prima data pe cântăreața libaneza, Fairuz. – Manuela Dospina

Puteți urmări proiectul online și pe paginile de social media, iar Manuela are un cont de Tik-Tok unde abordează diverse teme. 

Comments are closed.

Copyright © 2024 Jurnalul de sâmbătă