Interviul de astăzi o are ca invitată pe tânăra poetă Lena Chilari, pe care am avut ocazia să o cunosc mult mai îndeaproape prin performance-ului ei din Club Control în cadrul SWORDS (Spoken Words Sessions) și cu ocazia participării mele la un open mic de poezie în Cluj. Discuția care urmează este cu atât mai specială cu cât data de 17 martie desemnează Ziua Internațională a Poeziei.
JS: Bună, Lena! Îți mulțumesc mult pentru că ai acceptat invitația mea la acest interviu. Noi ne cunoaștem destul de bine, dar aș vrea să îi las pe cititorii noștri să te descopere. Pentru început, cine este Lena Chilari?
Mulțumesc eu pentru invitație, mă onorează că te-ai gândit la mine. Lena Chilari e o domnișoară de 27 de ani care vrea să își găsească un rost în viață. Nu vreau să fiu idolul nimănui. Sunt un om imperfect, care greșește. Cunosc mulți oameni care îmi spun că mă admiră pentru ceea ce fac în poezie. Nu sunt idolul nimănui. Idolatria ține de patriarhat, de lumea masculinității toxice și eu nu-mi doresc sa fiu văzută așa.
JS: Te-am descoperit întâi ca poetă prin O cană de noviciok la bătrânețe și apoi ca performer de spoken word. Volumul de debut a fost o consecință naturală a muncii tale. Totuși, care e legătura între poezie scrisă și spoken word?
Am știut mereu că vreau să scriu, că vreau să am o carte. Am avut noroc că am văzut un poster care anunță concursul de debut în poezie Alexandru Mușina și m-am gândit să mă înscriu, câștigând ulterior și publicându-mi volumul în urmă cu doi ani.
În trecut, fiind studentă la Litere în Cluj-Napoca, participam la tot felul de evenimente la invitația profesorilor, vedeam o monotonie seacă la poeții care citeau. Fiind invitată de către Claudiu Komartin să citesc poezie la Blecher cu ocazia debutului, m-am gândit cum ar fi dacă aș citi poemele exact așa cum le-am scris și cum le-am simțit, chiar dacă lumea mă mai întreabă uneori de ce țip atunci când recit.
„Spoken word-ul îmi permite să transform incisivitatea poeziei mele în blândețea unui performance.”
Bineînțeles, la început nu știam că ceea ce fac eu are un nume, spoken word poetry. Când am ajuns să reprezint România în cadrul unui festival de spoken word organizat de Institutul Cultural Român de la Varșovia la invitația Mihaelei Drangă alături de poeți din alte țări, atunci mi-am dat seama.
De altfel, la nivel național am avut onoarea să fiu implicată în proiectul Strada fără Nume de la Timișoara, proiect care timp de o săptămână s-a simțit ca un antrenament intensiv în poezia performativă.
JS: Pe lângă volumul de debut, te implici foarte mult în zona de organizare de open mic-uri sau evenimente conexe spoken word (pentru necunoscători, spoken word include mijloace multimedia, audio video și e un tip de eveniment care a căpătat amploare în ultimii ani la noi, cel mai recent în zona mainstream prin proiectul Swords Spoken Words Sessions inițiat de Cosmin Perța) inclusiv la capitolul promovare a altor inițiative de acest gen care nu îți aparțin. Cum vezi experiența de open mic de cealaltă parte, ca spectatoare?
Ideea de a organiza open mic-uri a venit din participarea la Poethree și la Nest în Cluj, unde mi-am citit prima oară poeziile. De altfel, în Ardeal există o întreagă comunitate adunată în jurul spoken word-ului. Eu am împrumutat-o inclusiv din stand up comedy, ascultând mult stand up când fac curat prin casă.
E de datoria publicului, dar și de datoria gazdei, să îi facă pe ceilalți să se simtă bine, motiv pentru care la open mic-urile pe care le organizez fiecare poet sau poetă are libertatea de a citi de oriunde vrea, nu există presiunea de a fi în fața celorlalți.
Atât cât pot oferi din căldura și din inițiativa mea, o fac. Îmi place să fiu spectator, să observ oamenii când citesc, să interacționez cu ei, fascinată de lecturi. Uneori chiar stau să analizez în minte, cum aș fi făcut lucrurile, ce n-aș fi făcut.
JS: Din postările tale de pe social media observ că atragi foarte mulți tineri la open mic-uri să vină să citească creațiile proprii. Ce le-ai recomanda acelora pasionați de poezie, dar care nu au curaj nici să debuteze în volum sau vin la open mic-urile tale ca ascultători?
Le-aș recomanda să vină mai întâi ca spectatori și apoi să se expună, să citească. E o experiență care îți schimba viața, nu mai ești la fel după. E un exercițiu enorm de curaj, e un mare act de vulnerabilitate. Mereu o să fie cineva căruia n-o să-i placă ceea ce faci. Important e să ai încredere în tine, dacă nu ai tu, cine o să aibă? Asta mi-aș dori, să aibă oamenii încredere în ei înșiși și în poezia lor așa cum am eu în poezia mea.
JS: Personal, mereu am văzut lumea literară ca fiind un domeniu predominant masculin. Mă bucur că există în ultimii ani inițiative de recunoaștere a literaturii scrise de femei, ca Premiile Sofia Nădejde. Cum e să fii poetă și performer într-o lume a bărbaților?
Încă e o lume a bărbaților. Simt că trebuie să mă împing cu coatele ca să îmi fac loc. Pare că nu mai e loc, deși este loc pentru toată lumea. Mă bucur că în ultimul timp premiile sunt luate de femei și că este celebrată poezia scrisă de femei si poezia feministă. Chiar mă bucur să pot modera evenimente în care sunt aduse în față poete și tinere scriitoare.
Mă lupt în continuare cu stereotipul de femeie, de poetă isterică, pentru că îmi cer drepturile și îmi folosesc vocea pentru vizibilitatea pe care altfel nu aș fi avut-o. Am discutat și cu alte femei din spațiul literar și am ajuns toate la aceeași concluzie: între noi există solidaritate și dacă ne susținem una pe alta, nu ne mai este frică să deranjăm ca să putem ocupa locurile pe care le merităm.
„Încă e o lume a bărbaților. Simt că trebuie să mă împing cu coatele ca să îmi fac loc. Pare că nu mai e loc, deși este loc pentru toată lumea. Mă bucur că în ultimul timp premiile sunt luate de femei și că este celebrată poezia scrisă de femei și poezia feministă.”
JS: Ce urmează pentru Lena Chilari în 2023? Pregătești un volum nou, vin alte proiecte?
N-am mai scris, am trecut prin tot felul de etape. M-am gândit dacă are rost să mă înfurii pe mine că nu am mai putut scrie. Dacă o să mai scriu, o să o fac fără să mă forțez. Vreau ca în scrisul meu sa fie o evoluție clară. Nu vreau sa fac ceva numai de dragul de a o face, așa cum nu vreau ca următoarea mea carte să fie o continuare a noviciok-ului („O cană de noviciok la bătrănețe”). În fond, sunt alte laturi ale mele pe care nu le-am dezvăluit în poezie și nu cred că poți scrie despre același lucru la nesfârșit. Sau poți.
Comments are closed.