Press "Enter" to skip to content

Învierea lui Emil Cioran: Despre speranța transformată în realitate

Pe 8 aprilie 1911, la Rășinari, se năștea un nihilist, iar inima lui își punea deja întrebări despre viață. Emil Cioran știa de la primele bătăi ale inimii că va fi un om al nuanțelor, sclav al emoțiilor, al trăirii intense, stăpânul nihiliștilor și martorul întrebărilor ce va să vie.

Sursa: Agerpres

Emil Cioran se aude pe buzele tuturor și e asociat cu adjectivul „depresiv”. Au ajuns să fie împreună o definiție. Dar eu spun că era prea realist, cu alte cuvinte, starea de tristețe profundă devine o normalitate cu acte în regulă în viața lui, un parcurs logic, pentru că era cel mai realist dintre pământeni – un critic al oamenilor care nu vor să vadă, nu vor să simtă și își permit să nu aibă conștiință.

Pentru mine, Cioran e omul care a avut curajul să stea cu insomniile, gândurile și fricile sale ca să nu stăm și noi la rândul nostru să căutăm răspunsuri apăsătoare, ci să le găsim prin el. A fost tatăl protectiv care și-a pus prea multe întrebări, ce a lăsat emoțiile să-i fure nopțile și depresia să-i instaleze-n suflet cărămizile usturătoare: Sunt un obsedat care se risipeşte, care îşi iroseşte şi îşi spulberă obsesiile/ Nu eu sufăr, ci lumea suferă în mine.

„Personal îmi dau demisia din omenire.

Mirarea multora e că nu s-a sinucis, la cât de nihilist era, însă Cioran mereu ne-a luminat cu explicația că scrisul a fost pentru el eliberarea, spovedania de care avea nevoie ca să nu se sinucidă: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap.

Eu i-am ascultat recent interviurile și mă suprinde plăcut să văd cu cât umor și realism tratează toate aspectele din viața lui (o să las la sfârșitul articolului link-uri către interviurile sale). Daca nu era pus acolo, în titlu, Emil Cioran, nu ai zice că el e cel care a scris cartea Pe culmile disperării, ce a fost și primul lui volum filosofic, publicat în 1934, când acesta avea 23 de ani.

„Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.

– Emil Cioran, Pe culmile disperării (1934)

Că tot vorbim de prima carte, după ce a publicat-o, s-a stabilit la Berlin, datorită unei burse primite pentru a-și continua studiile superioare. Emil povestește într-un interviu cum a învățat franceză într-un timp scurt, mai exact: stătea la restaurante și cafenele și analiza oamenii care se aflau la mese, de la mimică, la gesturi, ton, accent ș.a.m.d.

Cioran a fost torturat în fiecare zi a vieții lui de ideea morții și a suferinței. Povestea cât de tare l-au marcat în copilărie bocetele și ritualurile înmormântărilor la care asista: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”.

Ironia sorții face ca la sfârșitul vieții Cioran să fie chinuit de boala Alzheimer, parcă menit să uite toate întrebările care l-au măcinat de-a lungul existenței sale: „Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e disperare?. Și iată… Speranța s-a transformat în realitate.

Emil Cioran, Paris, 1984 | Credit foto: Henri Cartier-Bresson

Interviurile promise, de unde m-am inspirat: https://tinyurl.com/4z2v28wz, https://tinyurl.com/2p8cx8sc, https://tinyurl.com/muyt9w4a, https://tinyurl.com/mr9bcxrj

Copertă: Literas Libres

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mission News Theme by Compete Themes.