A fi singur nu înseamnă să te adâncești în suferință, ci reprezintă un act de curaj pe care îl accepți să te descoperi și să cauți în străfundul sufletului camere ascunse. Este un proces greu, pentru că scoate la iveală o altă formă de a fi, uneori greu de transpuns în cuvinte. Și începi să te avânți într-o căutare continuă, fără a da vreun semn că vrei să te întorci, fiindcă afli ce puteai să devii, dar nu ai reușit vreodată.
Tot în singurătate, când doar gândurile și trăirile intriseci mai fac zgomot, încerci să îți traduci stările. Cele pe care nu le puteai defini când lumescul făcea parte din ele. Le găsești sensul tot într-un mod silențios, dar care are puterea de a face zgomot prin culoare.
„Nu eu am creat arta întru totul, ci dimpotrivă, am găsit-o de-a gata, eu trebuia doar să o descopăr şi să o eliberez din natură.”
Vincent Van Gogh
Toate acestea ilustrează universul lui Vincent Van Gogh, unul pictat în culori post-impresioniste care, pe bună dreptate, impresionează și aduc vibrație pentru orice privitor. În spatele culorilor vii stă nefericirea care a rămas pictată în nuanțe tari și dure întreaga viață. Intensitatea albastrului te face să îți imaginezi un artist mereu înconjurat de frumuseți sufletești creatoare, dar cunoscându-i realitatea lui Van Gogh, trasezi granițe fictive care să îți îngrădească imaginația și te lași purtat de necunoscut într-o oază de culori.
A fost artistul tăcerii, care și-a transformat singurătatea în putere creatoare. Pot afirma acest fapt după ce l-am studiat îndeaprope și m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă să te descoperi pe un drum în culori închise. Tot prin Van Gogh am descoperit că firescul nu te va ajuta să crești, iar dacă ai împuternicirea să fii tu într-o lume a constrastelor, poți fi mai mult decât atât.
Când mă uit la o pictură de-a pictorului Vincent Van Gogh am curajul să-mi imaginez lumi și drumuri spre ceea ce am vrut să fiu, dar n-am avut ocazia să descopăr. De aici vine și frumusețea care îi încurajează întreaga operă: te face să crezi în neștire că până și cele mai infime lucruri devin palpabile.
Van Gogh a înflorit fără să se observe, dar a lăsat operele să confirme acest fapt. De fiecare dată când normalitatea se contura în jurul lui și îi trasa direcții spre liniște, o elimina fără prea multe eforturi. În fapt, era un dat natural să își răstălmăcească firescul pentru că, atunci când îl avea, se simțea intrus în propriul eu.
Liniștea a fost suferința, iar supremația s-a desprins din întuneric. Succesul l-a cunoscut postum, în momentul în care semințele sădite au fost udate până când s-au descotorosit de orice umbră. Poate sângele din lobul urechii a curs cu magie și asta l-a ajuta să fie un pictor atât de apreciat. Nu vom ști niciodată ce a asuns în sufletul care încălzește acum milioane de alte inimi. Ce uși a închis să poată deschide palatele minții creatoare.
„Poţi avea un adevărat foc în suflet, şi totuşi nimeni să nu vină să se încălzească la el, iar trecătorii văd doar o urmă de fum.”
Vincent Van Gogh
Ne-a lăsat un dar suprem: operele sale, care te îndeamnă la visare, fericire, emoție, iubire. Pe scurt, o traducere pentru fiecare stare. Ce nu a putut el să simtă a lăsat în voia altora. A creat povești fără să să lege de cuvinte, transpunându-se vizual.
Sursa foto: vangoghmuseum.nl
Be First to Comment