Press "Enter" to skip to content

Povești despre (ne)încredere #5: Vania Pierșinaru

Astăzi reiau o serie care îmi este tare dragă și pe care am abandonat-o mult prea brusc și anume poveștile despre (ne)încredere. A venit momentul să stăm la povești cu Vania, o persoană pe care eu am cunoscut-o în liceu, în ziua în care m-am înscris la cursurile de actorie. Îmi aduc aminte cum am intrat la ea în birou împreună cu mama și cum am privit cu admirație modul ei delicat și feminin de a fi… Iar eu mă simțeam așa copil. Acum spun cu bucurie că am ajuns să ies la cafea cu această femeie cu îndeletniciri atât de frumoase și mă bucur că  întrebările din cadrul seriei m-au adus mai aproape de culisele sufletului ei. 

Cum te-ai prezenta dacă ai avea un minut la dispoziție?

Sunt Vania, iar dacă fac anagrama numelui meu iese „naiva”, un cuvânt care mă reprezintă total. Iubesc oamenii, umanitatea, diversitatea și frumusețea, în toate formele ei. Și îmi place pur și simplu să fiu, fără definiții și fără limite. Însă știu că uneori ai nevoie și de o ramă care să te încadreze. După mai mulți ani în agenție și chiar în timpul acestei pandemii care mi-a zguduit viața, mi-am făcut curaj să revin în industria care (îmi) aduce bucurie. 

Pe cont propriu, pe un teren nesigur, dar cu încrederea că implicarea mea va face diferența și va ajuta acest sector cultural aflat în colaps. Sunt om de comunicare, dar îmi place să spun că facilitez întâlniri între oameni și teatru – sunt unul dintre oamenii din spatele Teatrului În Culise & cursurilor de actorie pentru dezvoltare personală TeenMedia Academy, mă ocup cu producția audio video în cadrul ItShowtime Studio – avem o echipă alături de care realizăm producții video (filme, spot-uri video sau radio etc.), iar pe lângă producție mai scriu din când în când. Iar când prind un pic de timp pentru asta, ador să pictez pe diverse materiale (de la cutii din lemn, cercei, clasicele canvas-uri și în ultimul timp experimentez și cu fețele de oameni, machiajul fiind tot o formă de pictură). 

Am fost întotdeauna un om de culise, pentru că-mi place să fac lucrurile să se întâmple și să aduc bucurie celor din jur fără să fiu pusă în lumina reflectoarelor. Așa că ce se întâmplă aici între noi acum e cu adevărat o excepție. 

Crezi că ai inspirat vreodată pe cineva?

Sunt sigură că poți să inspiri și să îi influențezi tot timpul pe cei pe care îi întâlnești. Cred foarte mult în puterea exemplului și cred că de cele mai multe ori acțiunea de a inspira pe cineva se întâmplă inconștient și fără să fie premeditată. 

Uite, o chestie pe care probabil nu aș fi știut-o despre mine dacă nu mi-ar fi spus-o mai mulți oameni și pe care o consider cu adevărat relevantă: i-am inspirat să fie mai buni (la nivel uman), adică mi-au spus că au învățat din interacțiunile cu mine despre toleranță, empatie, compasiune, iubire. Asta mi se pare ceva wow! Nu-i palpabil, concret, dar dacă stai să te gândești e incredibil că poți să transmiți în jurul tău astfel de energie și sincer cred că astfel de lucruri pozitive ar trebui să stea la baza inspirației.

Mai știu că pot să inspir prin pasiunea și implicarea totală în ceea ce fac, așa mi-am motivat cel mai mult echipele din care am făcut parte până acum. Și mai știu că am inspirat multe fete/femei să poarte ruj roșu, pentru că eu îl port ca pe o extensie a mea, a devenit o marcă pentru mine. Îmi place mult de tot să dăruiesc, așa că sper să îi inspir pe cei din jurul meu cu ceva frumos.

Care sunt lucrurile care ți-au afectat cel mai mult încrederea de sine și cum ai reușit să le confrunți?

Cred că unul dintre cei mai importanți factori care îți zguduie încrederea încă din copilărie este școala. Cel puțin la mine așa a fost. Îmi amintesc cu ce frică așteptam orele de fizică, de matematică sau de chimie – pe lângă faptul că nu îmi plăceau deloc aceste materii, aveam niște profesori care te făceau să simți ultimul om dacă nu știai să răspunzi.

Și nu exagerez că simțeam frică, pur și simplu înghețam când îmi striga numele la fizică și trebuia să rezolv o problemă la tablă. 

Apoi era și familia – când mergeam acasă și povesteam că am luat șapte la mate se lăsa o mare tristețe. Iar entuziasmul meu și zecele de la desen sau de la muzică nu contau absolut deloc, erau foarte repede trecute cu vederea. Așa că eu, cu mintea mea de copil, am înțeles că lucrurile astea care mie îmi aduc plăcere nu contează și sunt mai puțin importante. Acest combo m-a făcut să caut mereu să merg pe drumul cel mai sigur, să caut performanța și să nu risc niciodată ca să nu greșesc. Îmi era frică de eșec. Am fost un copil de 10, olimpic, însă mi-am dat seama mai târziu că școala de fapt mi-a tăiat aripile și m-a inhibat foarte tare. 

Am mers la facultatea de comunicare și-n primul an îmi dădeam seama că sunt mult prea timidă și nu puteam să mă exprim liber. Iar asta mă enerva. Am avut însă norocul să întâlnesc oamenii potriviți, care m-au ajutat să evoluez și să trec peste barierele pe care mi le puneam singură, am avut inspirația să urmez cursurile de actorie, care m-au făcut să stau față în față cu propriile mele frici și în felul acesta să scap de teama de greșeală și, nu în ultimul rând, mi-au dat ocazia să mă îndrăgostesc de teatru. Cumva, toate aceste alegeri m-au adus în punctul în care sunt acum. 

Ce sfat i-ai oferi cuiva care trece prin aceeași încercare/aceleași încercări?

Să iasă din bula de protecție. Să se provoace. Să treacă prin experiențele de care îi este foarte frică. Și așa va ajunge să se descopere și să se cunoască. E important să ajungi să ai încredere în tine, să ai curaj să fii exact așa cum vrei tu să fii, nu așa cum se așteaptă ceilalți. Uite, că tot vorbeam mai devreme de școală, pentru mine cel mai greu examen din viața mea a fost cel de la școala de șoferi. Traseul. Ai mei n-aveau mașină când eram mică, eu n-aveam curiozitate și nu mă interesau mașinile, însă am ajuns într-un punct al vieții în care nu mai suportam dependența de altcineva cu mașină. Și m-am înscris la școală și mi-a fost foarte, foarte greu pentru că nu aveam niște abilități dezvoltate în zona aceasta (lipsă de atenție, urmarea regulilor ad litteram, politețe excesivă).

Dar după lupte seculare și multă suferință, am reușit și asta. Am învățat „să mă bag” că altfel nu o să mă lase nimeni să trec. Ah, și dacă sunt oameni cărora le e teamă să iasă din propria carapace, le recomand cu toată sinceritatea și încrederea să încerce cursurile de actorie. Am văzut mulți oameni care înfloresc și vieți care se transformă. Cred foarte tare că o astfel de experiență te transformă la nivel uman și te ajută să fii mai bun în tot ceea ce faci.

Ce înseamnă pentru tine noțiunea de bine interior?

Pentru mine, binele interior înseamnă pace și liniște. Ești în armonie cu cine ești, ce faci și ce speri, ai încredere că toate lucrurile din jurul tău se vor așeza tot timpul spre binele tău, ești liniștit și mulțumit cu ce ai. E ca atunci când te așezi pe pieptul cuiva și ți-e atât de bine încât adormi imediat. Există și un cuvânt inventat pe care mie îmi place să-l folosesc foarte des și cred că e foarte potrivit și pentru a defini binele interior: grattitude – it’s kinda like an attitude of gratitude.  -Vania Pierșinaru

Povești despre (ne)încredere este o serie de relatări sincere ale unor oameni reali despre nesiguranțe de tot felul.

Vrei să te alături acestui proiect? Scrie-ne un mail la redactie@jurnaluldesambata.ro.

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Copyright © 2022 Jurnalul de sâmbătă