Solitudinea iluminată a lui Edward Hopper

În momentul în care ființa umană realizează faptul că, în fine, este realmente condamnată la singurătate (sentința fiind pe viață), aceasta tinde să-și nege condiția și să se plaseze în mijlocul tumultului cotidian (ca urmare a eronatei asocieri între lipsa unui fundal sonor și singurătate, atât de repugnantă majorității).

Deși prizonier al aceluiași sentiment, Edward Hopper nu fuge de el, ci îl materializează la nivel artistic în vederea acomodării. Universul Hopper este unul caracterizat de monotonie, subiectivitate, expresivitate, previzibilitate aparentă, dar și de un contrast pregnant lumină – întuneric; este un univers ce îți înduioșează propria solitudine, a cărei îmbrățișare nu mai e una sufocantă, ci reconfortantă.

Pictor realist, dar considerat cel mai relevant impresionist american dată fiind influența unor artiști ca Van Gogh, Monet sau Cezanne (în special asupra paletei de culori, care a devenit mai luminoasă, proces ireversibil, dar și în ceea ce privește individualizarea elementelor arhitecturale sau vegetale; inițial, stilul presupunea un întuneric definitoriu operelor Vechilor Maeștri – Degas, Rembrandt etc.) și autoproclamării: I think I’m still an Impressionist.

Născut în anul 1882, la New York, în cadrul unei familii de clasă mijlocie, și-a realizat studiile la NY School of Art. Întâia pasiune a fost ilustrația, din care și-a procurat venitul pentru o scurtă perioadă de timp în urma terminării școlii, mai târziu realizând tranziția către sfera artelor frumoase.

Singurul mod prin care reușea să-și îmblânzească plictiseala cronică, respectiv să-și stimuleze inspirația, presupunea schimbarea constantă a cadrului. În jurul perioadei 1906-1910, a făcut câteva călătorii pe teritoriul Europei: Londra, Amsterdam, Berlin, Bruxelles și, desigur, Paris (unde și-a petrecut majoritatea timpului) – centrul artistic al Europei de Vest în acea perioadă, cel mai fervent în vederea dezvoltării artei moderne prin atitudinea experimentală a celor ce aveau să definească curentul avangardist (cubismul era în proces de instalare).

Impactul acestor „escapade” a fost minim, esența stilului hopperian nefiind alterată: aceeași sensibilitate de un sinistru fascinant, aceleași figuri candide, aceeași atmosferă relativ inconfortabilă (deoarece surprinde adevăruri în fața cărora, de cele mai multe ori, alegem să rămânem orbi), însă ispititoare.

Artistul a fost și va rămâne o „portavoce” pentru acea parte din noi care va fi etern prizonieră solitudinii.

În 1910 se reîntoarce la origini, stabilindu-se definitiv în America de Nord. Succesul în ceea ce privește relația operă – public nu a fost menit să marcheze începutul carierei sale. În urma mai multor expoziții, gradual, societatea a început să rezoneze cu creațiile hopperiene (nu neapărat cu artistul din Hopper, ci cu ceea ce-i popula spiritul – singurătatea în cea mai desăvârșită formă a sa). Cea mai cunoscută operă este intitulată Nighthawks (1942; poate fi admirată în cadrul Institutului de Artă din Chicago), un rezumat vizual al stării generale a populației în vreme de război.

Doar în momentul definitivării ei pictorul a realizat ceea ce reușise să surprindă, de fapt: unconsciously, probably, I was painting the loneliness of a large city. Specialitatea sa a fost pictura în ulei, însă, la îndemnul soției sale Josephine (unica muză și cea mai mare admiratoare), a experimentat și alte tehnici, el nefiind neapărat un adept al noutății.

În materie de relații, chiar și comunicarea în cadrul mariajului presupunea un anume efort, în special din partea Josephinei. Astfel, societatea nu a fost cel mai adecvat mediu pentru firea timidă, meditativă a artistului. În ciuda lipsei comunicării verbale, adesea distrugătoare a autenticului, a excelat la capitolul comunicare prin intermediul artei, transpunându-și vulnerabilitatea în material vizual, palpabil.

Nașterea Expresionismului abstract nu a însemnat neapărat o „înfrângere”, ci un test ce a revelat credința nestrămutată a lui Hopper față de propria viziune și dorința de a-și îndeplini menirea – artistul a fost și va rămâne o „portavoce” pentru acea parte din noi care va fi etern prizonieră solitudinii.

Edward Hopper a decedat în anul 1967, lăsând ca mărturie a existenței sale 182 de creații. Operele care m-au captivat instant sunt: Summer Interior (1909), A woman in the Sun (1961), New York Movie (1939), Hotel By A Railroad (1952) și Sun in an Empty Room (1963).