Eu nu am ce să caut aici, eu trebuia să trăiesc în alte vremuri.
Eu trebuia să mă plimb cu Henry Miller prin suburbiile Parisului Interbelic.
Eu trebuia să fiu în spatele lui Dom Perignon când a desfăcut prima sticlă de șampanie din istorie. Eu trebuia să schimb scrisori cu Brassai despre fotografie și estetică. Eu trebuia să scriu manifestul Dada, împreună Tristan Tzara, în Cabaret Voltaire.
Și la fel ca mine mai sunt și alții și vă recunosc, vă recunosc pe toți, după furtunile din suflet și focul din ochi.
Sufletele noastre au hoinărit prin pădurile dacilor liberi, de la Nord de Dunăre, ochii noștri au văzut furtunile din Marea Nordului, picioarele noastre au hoinărit prin stepele Siberiei, suntem vechi hoinări, a căror singură certitudine este drumul, un drum ce nu se termină niciodată, tot timpul cu sufletul la următoarea destinație.
Suntem urmașii cititorilor în stele și al culegătorilor de ierburi de leac, suntem suflete vechi, ce vin din alte vremuri.
Noi trebuia să bem Absibth cu Hemingway și să vorbim cu Monet depsre abandonarea dogmelor și a formei în pictură, să ne plimbăm prin Parisul antebelic sau să ne pierdem pe străduțele Bucureștiului interbelic.
Noi trebuia să stăm la o măsuță în colț, la Capșa și să ascultăm cum Caragiale, Eminescu și Slavici dezbat ultimele știri apărute la gazetă, suntem din alte vremuri.
Avem suflete vechi, ce adesea nu își găsesc locul, suntem suflete bolnave, bolnave de nostalgie. La intersctia lui mâine cu ieri, încercăm mereu să ne ținem sufletul în prezent și să căutăm clipă, să trăim clipă.
Suntem bolnavi, bolnavi de nostalgie.
Be First to Comment