Press "Enter" to skip to content

Povești despre (ne)încredere #4: Monica Gabor în discuție cu Sabina Dan

Ne dorim tare mult ca această rubrică să prindă contur, ușor, ușor. Ținem la ea și deși ne-am confruntat cu dificultăți tehnice de când a luat naștere (și nu ne ferim să recunoaștem, ba din contră) nu renunțăm. Am pornit încet, cu pași mici, punând sub lumina reflectoarelor, pe rând, echipa JS. Astăzi este rândul Monicăi, o muză pe care cu siguranță o veți îndrăgi, care și-a deschis sufletul și mintea pentru a inspira sincer.

Povestește-mi despre tine, Monica. Cum te-ai prezenta dacă ai avea un singur minut la dispoziție?

Monica: Cu siguranță că sunt o nostalgică fără leac. Oricât de mult aș vrea (câteodată) să las la o parte emoțiile, mă copleșesc ADN-urile strămoșilor, mirosurile care-mi aduc aminte de diferite momente, muzica, fără de care n-aș putea sta mai mult de două zile și tot ce e în jurul meu: de la străzi și clădiri, până la oameni. Iubesc vulnerabilitățile, emoțiile și umanitatea.

Îmi place să spun că am un suflet bătrân, deși e cât se poate de tânăr, însă tare mi-s dragi lucrurile vechi. Personalitatea lor, cu tot cu ridurile vremii, îmi provoacă neliniști pudrate cu ploaie mieroasă. De multe ori prefer să mă cufund în cărți cu arome dulci, pentru a putea simți prezența secolelor.

Ca fire sunt introvertită și nu vreau să mă deschid oricui, ci doar persoanelor cu care simt că am o chimie (iar atunci extravertita din mine iese la iveală). Nu toți reușesc să mă cunoască și îmi e bine așa.

Pe scurt – sunt o casă veche, plină de surprize amestecate, cu detalii dichisite & complicate și câteva răni usturătoare, care vrea să învețe mecanică în viitorul apropiat.

Crezi că ai inspirat vreodată pe cineva?

Sincer, da. Am primit de-a lungul vremii mesaje în care mi s-a spus asta sau „Vreau să te am aproape, pentru că am ce învață de la tine”. Și cu siguranță mă simt flatată, căci iubesc să share-uiesc din frumusețea vieții, iar mesajele de genul mă conectează cu persoane faine. 

Pentru mine înseamnă mult să știu că mesajul rămâne și nu este uitat imediat după ce dai scroll. Într-o lume haotică este greu să fii relevant”.

Dar scopul meu nu este deloc unul falnic, ci îmi doresc ca cei ce mă cunosc, într-un fel sau altul, să plece cu ceva la ei, așa cum fac și eu la rândul meu. Indiferent că vorbim de o emoție, un gând sau o carte deosebită. Uite, îmi place să scriu biografii, mai ales despre strămoșii mei, iar cei ce-mi citesc poveștile îmi spun cât de mult i-am reconectat cu trecutul. Că datorită a ceea ce am scris au reflectat asupra cuvintelor și s-au produs acolo niște schimbari de gândire.

Ca să închei răspunsul, cred că ne inspirăm unii pe alții fără să conștientizăm. Și asta iubesc la oameni – încrederea de a-mi însuși plăcerile.

Care sunt lucrurile care ți-au afectat cel mai mult încrederea de sine și cum ai reușit să le confrunți?

E o poveste lungă, dar o voi scurta. Cred că totul a început de la tata. Din păcate, am fost printre copiii ghinioniști care au avut parte de un părinte alcoolic. Este foarte dificil să trăiești ani de zile cu un abuzator psihic și fizic, care, la rândul lui, a mers în viață cărând traume și frustrări interioare. Încrederea ta scade mult din cauza cuvintelor grele care îți sunt spuse zilnic pe fundal. Amenințările și descurajările fac un cocktail distrugător. Dar nici comunitatea în care am crescut nu m-a ajutat să-mi creez o lume cu floricele, ci una bazată pe frică, nesiguranță și bullying, de unde depresia și anxietatea au luat amploare. Cu depresia am încheiat contractul, anxietatea îmi mai dă bătăi de cap. Prezența tatei încă e acolo, în colțul ăla. 

Din fericire, în liceu am dat peste oameni incredibili care m-au ajutat, indirect, să mă educ – de la emoții, la informații noi. Și vorbesc mai cu seamă despre prietenii mei. Fără ei, probabil aș fi fost total diferită.

Revenind, traumele copilăriei nu se șterg niciodată, ci se acceptă. Trebuie să înveți să trăiești cu ele, pentru că nu e vina ta că s-au întâmplat așa lucrurile. Iar mie (încă) mi-e greu să mă împac cu trecutul, dar lucrez la asta cu ajutorul terapeutului meu.

Doar noi ne putem schimba condiția, doar noi avem puterea de a lupta cu sinele.  Știu că sună clișeic, dar știi și cât de adevărat e? Neîncrederea e neacceptare, iar neacceptarea este cheia distrugătoare a încrederii.

Ce sfat i-ai oferi cuiva care se confruntă la rândul său cu descurajări venite din partea celor din jur?

Că până și cei ce te descurajează sunt la rândul lor neîncrezători. Abuzatorii sunt abuzați. Iar tot ce îți reproșează acei oameni este doar un ping-pong al oglindirii, o frustrare a sinelui. Nu e vorba despre tine, ci despre ei.

Ce înseamnă pentru tine noțiunea de bine interior?

Când ajungi să fii împăcat cu tine. Armonia trup-suflet e mai importantă decât crezi. Să poți opri vocea copilului interior, în așa fel încât să iei eșecul că pe o experiență. 

,,Stai în tine și simte-ți emoțiile. Rămâi prezent. Eliberează-te de vina pe care ți-o porți”.

Din păcate, ne mințim adesea că suntem bine cu noi, până vedem cu adevărat ce defecte avem, ce traume, cicatrici și așa mai departe. Și alegem să ne întoarcem spatele, să evităm, să fugim de ceea ce simțim, pentru că e foarte greu să te duci acolo – unde te simți dezbrăcat, vulnerabil. Cred că ești liber atunci când reușești să stai cu starea ta de frică și dezamăgire, fără să apelezi la ceva din exterior ce te distrage de la sine-ți. – Monica Gabor, editor contribuitor la Jurnalul de sâmbătă.

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mission News Theme by Compete Themes.