Press "Enter" to skip to content

Retrospectivă estivală: Vara ca o femeie cu iz de dolce far niente & nostalgie

Pentru o notă acustică a articolului este recomandat să apăsați play.

Uneori cele mai frumoase momente pare că le trăim într-o clipire. Între două bătăi de inimă. Între bonjour și bonsoir. Între acum, aici și atunci, acolo. Între două perechi de ochi care flirtează, privindu-se. Așa a fost vara pentru mine: ca o poveste de dragoste, care calendaristic se oprește atunci când spui adio, dar emoțional, atunci când consumi toată nostalgia din ea, toate cuvintele pe care nu le-ai rostit, toate poemele pe care nu le-ai scris, toate răsăriturile pe care nu le-ai prins, toate apusurile dureros de frumoase pe care nu le-ai văzut, toate amintirile pe care nu le-ai developat încă.

Povestea mea de dragoste începe cu Anaïs Nin, pe care o asociez, dintr-un motiv mai mult sau mai puțin personal, cu vara, cu căldura toridă, cu năbușeala zilelor, cu voluptatea unei vieți trăite și simțite dublu, poate și pentru că atunci când am descoperit-o era vară. Melanjul perfect! Delta lui Venus a fost prima idilă a verii, cu care, recunosc, încă mai cochetez și la care revin de fiecare dată când mă simt ori plutind în derivă, ori în preaplinul din mine. 

Cea mai râvnită femeie e cea pe care n-o găsim în cafeneaua aglomerată atunci când o căutăm, cea pe care trebuie s-o vânăm și s-o descoperim în spatele poveștilor după care se ascunde.”

-Delta lui Venus, Anaïs Nin

Vara a continuat cu cules flori de tei pentru ceaiul-acompaniament din sezonul rece, cu plimbări matinale sau serale cu bicicleta mea, Callatis, cu muzică italiană pe fundal, cu buze fredonând leneș versuri oarecare, cu vizionat toată seria Sex and The City dintr-un foc, cu momente de visare în Portul Tomis, prelungite la nesfârșit în minte și suflet. Cu filmul-poezie, Malena, văzut într-o seară și imaginat câte lucruri poate fi, însemna, tânji o singură femeie prea frumoasă și poate prea tristă. 

Sfârșitul de iulie și începutul de august au fost despre fervoarea scriiturii lui Marcel Proust, care se mula perfect pe arșița amiezilor, dar mai ales despre Jocul ielelor, de Camil Petrescu, despre misterul și farmecul Mariei, despre pasiunea unor sentimente pe care le trăiește un om poate o singură dată-n viață, despre cât de mult îți poți regăsi viața interioară în replicile unor personaje cu care te întâlnești pentru prima dată, dar în legătură cu care simți o anume complicitate, soră cu cea dintre doi amanți care-și trăiesc iubirea în deplină intimitate.

Ca și mintea,  ți-e sîngele veșnic fierbinte. Cred că tot mintea îți înfierbîntă și sîngele… Ah, prin tăria sîngelui tău vreau să ajung la mintea asta care mă exasperează, fiindcă îmi scapă mereu. Intru aci în interiorul ăsta dospit de făptura ta și amețesc. Mereu am simțit în tine o femeie nouă… mereu te-am descoperit alta…

-Jocul ielelor, Camil petrescu

Sfârșitul poveștii mele de dragoste cu această vară poartă colonie bărbătească, recitește a nu știu câta oară scrisorile doamnei T., ia micul dejun mereu cu poemele domnului Sorescu, care i-au devenit deja constantă într-un anotimp pe care-l confundă adesea cu îndrăgostirea. 

Vara, din care au mai rămas niște clipe oprite-n timp, a fost pentru mine ca o femeie cu iz de dolce far niente, care-și consumă nostalgiile scriind poeme, care pedalează la apus, care s-a plimbat purtând coșuri de răchită și haine ușoare prin care coapsele par că dansează, nu că pășesc, care citește ce-i poftește inima, care visează cu ochii deschiși la idila dintre Cella și Camil și care și-ar fi dorit să prelungească la nesfârșit idila dintre ea și-un bărbat, așa cum îmi doresc eu uneori să prelungesc o clipă, care acum poartă numele de vară.

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mission News Theme by Compete Themes.