Anarhism susținut (sau, mai exact, curajul de a face cu adevărat uz de libertatea exprimării opiniei), o viziune unică, promițătoare și non-conformistă, dar și atributul de “regină a modei” conform societății Londrei- toate aceste aspecte relevante, plus alte detalii ce țin de acuratețea perspectivei asupra complexității caracterului unui individ, conturează imaginea lui Vivienne Westwood- o emblemă pe care mulți tineri, adepți ai conceptelor sale politice/stilului definitoriu ei, și-au gravat-o în suflet.
Deși catalogată ca fiind extravagantă, originile sale sunt modeste, cel puțin din punct de vedere material. Dintr-o perspectivă culturală și religioasă însă, bogăția e pusă în lumină de conceptele calviniste conform cărora a fost crescută, de autorii ai căror opere i-au modelat gândirea- sănătoasă, însă necruțătoare față de idei opuse conceptelor sale ferm stabilite- dar și de constanta dorință de a contribui cât mai mult posibil la o reconfigurare a premiselor societății.
Inițial, moda era doar ceva demn de admirat, însă, cu timpul, a devenit o manieră prin intermediul căreia își exprima ideile politice. În adolescență se rezuma doar la studiul unor reviste de modă și la confecționarea propriilor bijuterii. La școală, rezultatele sale erau bune, însă aspectul cu adevărat relevant din toată această ecuație este setea constantă de cultură, care a ghidat-o și o ghidează într-o lume bazată pe consumerism. Astfel, o citez: “Cultura este singurul mod de a supraviețui. Cultura este antidotul propagandei.“.
Tinerețea și-a dedicat-o, de asemenea, culturii, dat fiind faptul că la un anumit moment dat al vieții sale a fost învățătoare. Aș putea-o numi un șoc cultural. De ce? Datorită cunoștințelor sale vaste. A mai luat parte la cursuri de secretariat, a obținut un post de contabil adjunct etc. Nimic deosebit. Însă, spiritul ei animalic (cu tentă pozitivă, desigur) tindea spre mai mult, spre o libertate aparte pe care să o trăiască până în măduva oaselor și, mai târziu, să o insufle celorlalți- a reușit să facă asta cu vârf și îndesat, însă, până în acel punct, petrecerile din weekend erau momentele ei de escapadă. În cadrul uneia dintre ele și-a și întâlnit primul soț, de care a divorțat la câțiva ani după.
Dar totul se întâmplă cu un scop- îl întâlnește pe Malcolm McLaren, cel cu care formează o alianță (atât sentimentală, cât și pe plan profesional). Manager al trupei Sex Pistols, admirator al dadaismului (mișcare artistică ce are la bază îndoiala, inițiată de românul Tristan Tzara) și susținător vehement al reînnoirii permanente ca mijloc de a transmite multitudinea mesajelor care necesitau modificare odată cu înaintarea în timp, respectiv evoluția/involuția societății.
Acest Malcolm McLaren sau, mai degrabă, scopul și idealurile sale au reprezentat avântul de care Vivienne avea nevoie. Ca un răspuns împotriva curentului hippie, considerat demodat și nereprezentativ, a apărut „anti-moda”, propagată cu înverșunare de cei doi. În 1976, așadar, curentul punk intră în istorie.
Pasiunea aprigă pentru gulerele elisabetane, crinoline, materiale ca dantela sau cașmirul, fuste lungi și accesorii precum ciorapii colorați (plus obsesia față de kilt-uri), asupra cărora tehnica deconstructivistă este aplicată, reprezintă primul pas spre o modă desăvârșită, iar magazinul de pe King’s Road se adresa tinerilor avizi de dreptate. Pentru că schimbarea nu se rezumă doar la estetică, magazinul și-a „deturnat” numele odată cu modificarea influențelor -influențe fie cincizeciste, fie patruzeciste etc.; toate acestea, desigur, cu amprenta așa- zisei „anarhiste chic”. De la pantofi creeper sau bluzoane negre de rockeri, până la piese din latex și cizme cu vârf metalic, cu mesajele de rigoare, desigur. Lanțuri, lacăte, pantofi cu toc cui. Prea sadic, prea în afara normelor? Nu. Doza perfectă de Vivienne Westwood.
Odată cu destrămarea grupului Sex Pistols care, mai presus de o trupă, devenise un stil de viață, Malcolm și Vivienne își îndreaptă atenția spre arhivele Victoria&Albert Museum, fapt din care derivă ideea de „pirați romantici”, un nou curent care avea să fie de o influență considerabilă. Între timp, Vivienne cocheta cu ideea de culturalizare și se hrănea cu istorie, pe când partenerul ei rămăsese același „copil revoltat al strazii”, înecat în ritmuri muzicale și replici cinematografice. Astfel, cei doi, deși imbatabili la o primă analiză, decid să își urmeze propriile căi.
Creatoarea rupe barierele și, pusă în lumină de lipsa de tipicitate și coerența definitorii, rupe granițele și se extinde. Parisul, Italia și Japonia îi oferă primiri călduroase. Ia burghezia peste picior în maniere inedite, transformă vulgarul în ceva mult mai profund decât concepția generală a acestui termen, are idei devastator de luminate, o originalitate șocantă- toate acestea îi permit să oscileze lin între extreme (ajunge de pe străzile londoneze în culisele operei- concepe ținute pentru „The Royal Ballet” și alte instituții prestigioase; nu uită, însă, de acele străzi care încă poartă ecoul unor voci eliberate de geniul său neobișnuit).
În prezent, cu o convingere la fel de debordantă, artista din ea militează împotriva consumerismului, aderă la conservarea resurselor planetei și, cel mai important, este Vivienne Westwood- un specimen uman pe cale de dispariție.
Sursă copertă: © Vogue Paris
Be First to Comment