Suntem bucuroase să te anunțăm că începând de astăzi ne poți asculta pe Spotify în cadrul podcast-ului Inspirații. Acolo vei putea asculta varianta extinsă, în format audio, a discuției dintre mine și Sabina:
Povestește-mi despre tine. Cum te-ai prezenta dacă ai avea un minut la dispoziție?
Diana: Cred că e foarte dificil să vorbești despre tine, dar în același timp cred că e important să depășim așa-zisa modestie pe care o întâmpinăm de cele mai multe ori când trebuie să vorbim despre noi. Sunt o persoană care se lasă conturată de eternele nostalgii trăite; nostalgia lucrurilor pe care le-am trăit dar și nostalgia vremurilor în care doar visez că am trăit. Adesea nu mi-o recunosc, însă sunt o persoană creativă, care se plictisește foarte ușor și care caută mereu să se reinventeze și să reinventeze lucrurile din jur. Și am multe nesiguranțe pe care învăț să le țin în frâu pe zi ce trece.
Crezi că ai inspirat vreodată pe cineva?
Mă emoționează enorm gândul că poate am inspirat pe cineva la fel cum am fost și eu inspirată la rândul meu de oameni pe care îi port mereu în suflet. Dar, uite, mi-au spus diverse persoane despre Jurnalul de sâmbătă, care a pornit ca o prelungire a eului meu și care a devenit ușor ușor o comunitate, că este o sursă constantă de inspirație.
„Mă emoționează enorm gândul că poate am inspirat pe cineva la fel cum am fost și eu inspirată la rândul meu de oameni pe care îi port mereu în suflet.”
Cred că este relevant în sensul ăsta și faptul că lucrez de câțiva ani cu copii și că mi-ar plăcea să fac o carieră în învățământ. Probabil că ești de acord cu mine că o astfel de meserie îți oferă posibilitatea aproape copleșitoare de a fi o inspirație pentru adulții din viitor și cred că acest lucru poate fi o mare responsabilitate. Încă din copilărie am avut o admirație de nedescris pentru profesorii care se metamorfozează în mentori și care nu intră în sala de clasă doar pentru a manevra catalogul, dacă înțelegi ce vreau să spun.
Care sunt lucrurile care ți-au afectat cel mai mult încrederea de sine și cum ai reușit să le confrunți?
Nu am vorbit foarte des despre asta și mă bucur că o fac în mod oficial aici, cu tine. Cred că cea mai dificilă perioadă din viața mea a fost terminarea liceului. Eram atașată peste măsură de colegi, de profesori, de acel loc și de toate poveștile țesute în cei patru ani. Știam că finalul avea să fie unul dureros. În al doilea semestru din clasa a douăsprezecea începusem o numărătoare inversă până la ultimul clopoțel. Dar, după cum știm cu toții, oricât ai trage de un moment el tot se termină la un moment dat.
„Dar, după cum știm cu toții, oricât ai trage de un moment el tot se termină la un moment dat. ”
Am trăit șocul vieții mele când am realizat că liceul chiar s-a încheiat. Urma Bacul, admiterea la teatru și apoi necunoscutul. Viața de student, care pentru mine era un alt mod de a spune „viața de adult”. Încheiasem în același an atât relațiile cu anumite persoane care însemnau încă mult pentru mine, cât și cursurile de actorie care mă însoțiseră pe parcursul adolescenței mele. Ce să mai, simțeam pe scurt că tinerețea mea a luat sfârșit.Știu că poate suna ca o dramatizare absurdă, dar am simțit că m-am pierdut. Deși trebuia să mă pregătesc pentru Bac, eu mă adânceam tot mai mult în mine și îmi pierdeam interesul față
de toate lucrurile care înainte îmi făceau plăcere. Cred că nu mai eram sigură nici de cariera în teatru pe care mi-o doream pe atunci. Nu mai eram sigură de nimic și simțeam doar frică.
În vara aceea am continuat să îmi pierd mai mult și mai mult încrederea în mine, iar acest lucru a venit însoțit de o criză existențială despre care pot spune că a lăsat urme care se resimt și acum.
Și ca să nu mai lungesc mult povestea, hai să îți spun cum s-a terminat. Am picat admiterea la UNATC. Și să îți mai spun ceva. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, am plâns o zi sau două si apoi a venit vindecarea. Vindecarea prin suferință. Nu mi-am pierdut fărâma de încredere de sine rămasă, ci am început să recapăt treptat ceea ce pierdusem. Cred că lucrul de care îmi era cel mai frică mi-a redat în mod paradoxal încrederea în mine și în faptul că îmi pot construi viitorul așa cum vreau. Odată ce am scăpat de toată presiunea pusă pe mine în acea perioadă m-am simțit din nou liberă.
Ce sfat i-ai oferi cuiva care trece prin aceeași încercare?
Te avertizez că aici o să o dau în clișeu. I-aș spune că lucrurile frumoase pe care le-am trăit trebuie să ne servească toată viața drept motiv de bucurie, nu de tristețe. Ele sunt tot ce avem. Nu îți pierde timpul plângând trecerea iremediabilă a timpului și nu lăsa viitorul să te sperie. De cele mai multe ori viața știe cum e mai bine pentru noi. Mie cu siguranță îmi e foarte bine acum și nu, nu am mai dat admiterea la UNATC după aceea.
Ce înseamnă pentru tine noțiunea de bine interior?
Îți mulțumesc, Sabina, că ai folosit termenul ăsta în descrierea acestei serii. Pentru mine a fost mult timp o noțiune străină, pentru că mi-a plăcut mereu să fiu pe placul persoanelor din jur. Dar acum știu că binele interior este cheia spre a avea o relație armonioasă cu tot ce te înconjoară.
*
Povești despre (ne)încredere este o serie de relatări sincere ale unor oameni reali despre nesiguranțe de tot felul.
Vrei să te alături acestui proiect? Scrie-ne un mail la redactie@jurnaluldesambata.ro.
Be First to Comment