Am fost copleșită de numărul textelor primite în urma inițiativei lansate pe Instagram. Mă bucur din suflet că există atâtea persoane care se exprimă pe această cale și care vor să își împărtășească scrierile. Deoarece nu fusesem pregătită să primesc atâtea propuneri, a trebuit să gândesc și să regândesc modul de a le selecta și de a le publica.
Astfel a luat naștere o nouă serie, care se va desfășura atât aici, cât și pe Instagram: #textedelavoi. Am să culeg cât mai multe texte, pe care le voi grupa sau nu (în funcție de dimensiunea lor) și voi alcătui articole care vor fi publicate în cadrul rubricii Nostalgii. De asemenea, îmi doresc să postez dintre ele și pe pagina noastră de Instagram.
Vă mulțumesc încă o dată din tot sufletul că ați decis să vă deschideți sufletele pentru Jurnalul de sâmbătă. Astăzi voi porni această nouă serie cu una dintre poeziile pe care am reușit să le citesc și pe care îmi doresc foarte mult să o împărtășesc:
tic-tac
i-am spus că mă doare timpul,
că fiecare bătaie a secundarului e o migrenă între pereții craniului meu
și sunt claustrofobă doar când spațiul închis sunt eu,
că minutarul e un cuțit
cu care cineva-mi străpunge pieptul semiamorțit
și uneori îl răsucește pentru că astfel îmi amintește
că eu nu sunt decât niște fire de nisip într-o clepsidră oricum spartă.
mai am și alte simptome precum teama de poze vechi,
neliniștea din timpul unui priveghi
la care-n sicriu stă fără viață ziua de ieri
și eu îi jelesc cu regret moartea prematură
și neputința de a mai închide vreodată ochii
chiar dacă uneori mă dor și vreau să dorm,
să fac abstracție de oamenii care trăiesc la unison
și urcă în disperare trepte pe care eu le cobor.
am aruncat toate calendarele din casă,
cioburile unui ceas de perete stau învinse pe masă,
am într-o vază flori de plastic care miros a fum,
sorb din cafeaua rece
și țin în mână bandajul pe care mi l-a dat doctorul meu nebun.
mi-a zis că dacă-mi dau seama unde să-l pun
sigur îmi trece.
*
„Am vrut să scriu despre cât de mult mă copleșește timpul, despre cât de mult mă tem de el și despre cum caut în permanență să trăiesc în afara lui, să nu-l las să mă îngrădească. Cum aș putea să obțin absolutul la care tânjesc dacă există ceva mai presus decât mine și de controlul meu? Cei care trăiesc fără să-și cântărească secundele sunt cei mai fericiți, cei care au pus bandajul în locul potrivit.” -Gabriela Ioani
Mai multe poezii scrise de Gabriela pot fi citite aici.
Copertă: Amedeo Modigliani, Jeanne Hébuterne (1919); Sursă: Met Museum
Be First to Comment